Experienta mea cu Leucemia

Aveam doar 25 de ani cand am primit cruntul diagnostic de leucemie acuta limfoblastica de tip B. Ma simteam destul de rau cu un an inainte de diagnostic, incepuse sa mi se umfle corpul, toate hainele imi erau mici, aveam pofta de zahar si eram mereu obosita, dormeam foarte mult. Imi cadea foarte mult parul, aveam un fel de cosuri pe tot corpul care nu treceau desi am fost la multi dermatologi, eram irascibila, nu mai puteam sa ma concentrez foarte bine la munca. Plangeam fara motiv si simteam sa ma rog la Dumnezeu nestiind ce va urma. Era iarna anului 2015, si ca orice om am facut sarbatorile in familie. Desi erau foarte multe bunatati pe masa, eu nu aveam apetit, nu puteam manca. Mergeam la fitness si eram singura persoana din grup care nu rezista pana la final sa faca o ora de exercitii, pur si simplu simteam ca lesin, ca o sa cad jos. Mergeam si la nutritionist si desi aveam un stil de viata sanatos cu toate alimentele care mie imi placeau la fel nu puteam manca. Si am inceput sa ma simt tot mai rau, asa de rau incat nu mai eram capabila nici scarile sa le mai urc, aveam o menstruatie abudenta care nu se oprea de saptamani..iar atunci am decis sa merg la medic. Analizele nu erau deloc incurajatoare, aveam hemoglobina 7 si traiam doar cu perfuzii cu vitamine zilnice. Medicii mi-au spus initial ca am lupus, dar mai apoi am fost la un hematolog competent care mi-a dat diagnosticul. Tin minte totul ca si cum s-ar fi intamplat ieri totul asa de tare m-a marcat. Ma sunau de la laboratorul de analize ca trebuie sa ma internez urgent si eu nu stiam ce am, asa ca l-am sunat pe tatal meu sa vina cu mine la doctor. Hematologul s-a uitat o data pe analizele de sange, a doua oara iarasi apoi i-a zis tatalui meu sa ia un loc; a treia oara s-a uitat iarasi la analize si la noi si m-a intrebat daca am frati si cati ani am. I-am spus cu o voce tremurand ca am 25 de ani si ca nu am frati...s-a uitat la mine si la tata ...si a spus: 

"-Imi pare rau sa va anunt da fata dumnevoastra are leucemie acuta! Trebuie internata de urgenta in seara aceasta, daca mai statea 24 de ore acasa murea."

Cred ca daca se deschidea pamantul si ma inghitea in momentul acela era mai bine decat sa aud acest diagnostic crunt. Mi-a spus sa ma dezbrac sa imi verifice corpul si eram plina de vanatai (eu credeam ca poate sunt de la fitness).

Am iesit de acolo plangand in hohote, nu mai puteam nici sa vorbesc, tatal meu nu mai era capabil nici sa conduca masina, era sa faca accident...pur si simplu nu mai eram oameni la aflarea acestei vesti. Practic viata mi s-a oprit in loc.

Am plecat spre casa sa imi pregatesc schimburile pentru internarea in spital.

va urma..